La coadă

La orice. Este un fenomen interesant de studiat sau, dacă nu, măcar de observat. De data aceasta la casa de bilete, la teatru. Dacă te nimereşti într-o coadă la teatru, ai anumite aşteptări de la oamenii de acolo. Mari. Sau mai bine zis: nu mici. Intri în sală cu ipodul la ureche. Tineretul din ziua de azi...Ţţţţ ! citeşti pe feţele unora.

Nu te aşezi la coadă şi te duci spre ghişeu, că erau nişte afişe lipite şi te temeai să nu scrie că nu mai sunt bilete tocmai la piesa ta. Nu ajungi aproape de ghişeu că auzi cum cineva îşi drege vocea. Îţi dai seama că este o strategie de intimidare. Mai faci un pas şi deja coada începe să ia o altă formă. Nu mai este lungă, aliniată, ci se face ca o buclă, care vine spre tine, să te înconjoare. Ai dezorganizat totul. Ţi se atrage atenţia că şi ei sunt acolo de ceva vreme. Dar staţi că eu ... Tu nimic! Şi gata! Tu, de fapt, recunoaşte! Ai venit să iei toate biletele la toate piesele. Mai ales p’alea reduse. Tu îţi dai seama că asta gândesc şi, în loc să le explici că vrei să vezi doar ce scrie pe afişul de la ghişeu, te enervezi şi le zici că au dreptate şi că îi şi aştepţi la colţul intersecţiei să le vinzi biletele. Ei te ghicesc după figură şi te mai cred şi bişniţar. Citeşti afişul; schimbul de priviri în dialog se termină.

Îţi pui iar ipodul la ureche şi te aşezi civilizat la coadă. Şi tu, la rândul tău, le-ai înşelat lor aşteptările. La coadă e plictiseală şi e nevoie de un stimul care să producă din nou rumoarea comunistă, dacă dai peste nostalgici. Şi chiar dacă nu sunt nostalgici, sunt cei care îşi  poartă dreptul la proprietate în buzunarul de la piept. Sau pitit în portofel, în spatele la vreo iconiţă. Ca să nu îşi piardă locul atâta apărat, nu s-ar putea, oare, să nu fie nevoie să se mişte ei către ghişeu, ci invers?! Să se facă, domne ghişee mobile!