Caietele muntelui

Baietelul avea doua caiete mari, cu paginile cusute la cotor, pagini multe, din hartie de buna calitate, neteda si lucioasa. Pe unul il numise Caietele muntelui, pe celalalt - cum altfel - Caietele marii. Folosise pluralul spre a da o conotatie literara acestui gen de jurnal - caci jurnal era ; "caiete" putea sa insemne inceputul unei opere intregi, intinsa peste ani, ori decenii, asa se gandise.

"Caietele muntelui" il insotea pe baiat in vacantele petrecute de obicei la Davos, mai rar la Saint Moritz, ori in vreo statiune rurala din Alpii francezi. Mergea impreuna cu familia, desigur, parintii, sora sa, doi-trei verisori si una dintre bunici. Petreceau la Davos 4 - 5 saptamani, perioada vesela de lungi excursii montane, picnicuri la iarba verde in mijlocul peisajului elvetian idilic, hoinareala pe strazile sobre ale oraselului, vizite periodice la Der weisse Schwan - cofetaria din centru, cu tartele ei fabuloase cu fructe si ciocolatele calde servite in cesti fine de portelan.

Toate acestea isi gaseau locul randuit in caiet, printre aprecieri sobre si naive despre oameni, evenimente si propria persoana a autorului in varsta de 12 - 13 ani. Tonul si scrisul ordonat cu cerneala albastra, aratau ca de fapt baietelul tanjea catre o varsta mai matura, aceasta avea sa-l napadeasca brusc la un moment dat, pe-atunci insa el nu aflase inca asta. Printre randuri, din loc in loc, desene frumos colorate ce marturiseau un real talent :cate-o casa din Davos, cativa brazi si munti in departare, schite ale camerei de hotel in care locuia.

In mod asemanator, Caietele marii vorbeau despre tarmurile insorite ale Adriaticii, despre Lago di Garda uneori. Soarele si spiritul italian patrundeau firea baiatului si ii conduceau scrisul catre nonsalanta si veselia mai potrivite varstei sale. Diferenta fata de Davos era vizibila in scris, insa si scurgerea timpului in derularea jurnalului, avea un cuvant de spus.

Anii trecura. Caietele muntelui si Caietele marii promiteau sa-si petreaca urmatoarele 2 - 3 secole in podul unei vile solide de pe strada Anastasie Panu, din Bucuresti, printre fotografii vechi, lampi ciobite din portelan si cufere vechi din piele.

N-a fost sa fie asa ! In anii cenusii, casa a fost demolata, iar pagini din Caiete au servit la aprinderea focului printre ruine. Oameni flamanzi si infrigurati si-au gasit adapost langa acel foc si si-au incalzit la el pranzul sarac.

Multi ani dupa aceea, citesc din ce-a mai ramas din Caietele muntelui si Caietele marii. Si ma intreb daca un astfel de exercitiu fundamental de introspectie mai este practicat de vreun copil, ori adolescent din ziua de azi. Ori macar, cati mai au deprinderea scrisului de mana, cu un stilou bun pe o pagina noua, imaculata.