Nefericirea la romani

Cu toate acestea, trebuie sa va spun ce am observat din experienta: starea asta de vesnica nemultumire nu doar ne inconjoara, dar este si foarte contagioasa. Imi esta greu sa cred ca nu vi s-a intamplat macar o data sa va treziti intr-o lume roz bombon, pasarelele sa va ciripeasca la geam si soarele sa va zambeasca de pe un cer lipsit de nori, ca la o diferenta de numai  5 minute de la intalnirea in metrou cu un coleg nascut sub o stea mai putin norocoasa si care a tinut sa va atraga atentia asupra celor care nu avanseaza in vagon pentru a face loc, nu se misca mai repede (parca au iesit la promenada, dom’le!) spre uzinele ce le/ne consuma existenta, incheind cu arhi-cunoscutul (din pacate) slogan “traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul!”, parca devine enervant trilul pasarilor. Deja, dupa o ora in care ati ascultat povesti  despre cat se sta in trafic si nesimtirea soferilor romani, ce probleme au intampinat unii-altii in relatia cu administratia locala si micile frictiuni sau barfe de cafea, nu va mai ramane decat sa bateti  bine in cuie capacul peste sicriul bunei-dispozitii si sa uitati ca ati cunoscut-o vreodata.

Si acum vin si va intreb, dragi compatrioti, de ce preluam din energia negativa a celorlalti, in loc sa avem macar o tentativa de a-i face partasi la viziunea noastra optimista asupra vietii sau macar a zilei in curs? De ce oare alegem sa raspundem cu “of, ai dreptate!” si nu preferam cel putin sa ne conservam starea de spirit? Si, mai ales, de ce ne acordam atat de multa importanta in rolul de natie vitregita si nu reusim sa observam propria resemnare? In fond, ne plangem ca lucrurile merg din ce in ce mai rau, dar nici nu nu incercam sa le imbunatatim din cate vedeti mai sus…

Daca mai sunteti atenti si nu v-ati pierdut interesul, ajung acum si la teoria proprie: nu exista nefericire la romani (cel putin nu intr-o masura mai mare decat la alte popoare, poate chiar mai mica – vedeti situatia popoarelor din lumea a treia), exista doar maleabilitatea romanilor, suntem niste oameni din plastelina. Nu ma intelegeti gresit, nu o spun ca pe o critica pentru ca risc sa ma incadrez fix in categoria celor pe care ii “acuz”, ci este mai degraba o constatare. Atunci, de ce sa nu ne alegem un sculptor bun?

Desi sunt convinsa ca nu am gasit un panaceu universal, cel putin am descoperit ce ma mentine pe mine intr-o stare de vesnica relaxare si optimism (usor inconstient uneori :)). Am ales sa comunic, in adevaratul sens al cuvantului, doar cu oameni senini, m-am inconjurat de prieteni ce n-au renuntat sa mai creada in ceva, persoane pline de pasiune, creative si frumoase din toate punctele de vedere. Si pe cuvantul meu de nu se transmit, dezvolta si multiplica toate aceste calitati! Ar trebui sa incercati si voi, dragi romani, pentru ca doar parintii ne sunt “dati” din nastere, in rest, fiecare este liber sa-si aleaga anturajul. Poate cu o floare nu se face primavera, insa cu siguranta cu un buchet incaperea miroase mai frumos.