Lectura in metrou

Nu stiu cati dintre voi practica acest ‘sport’. Poate unii nici nu sunt de acord cu el. Sincer, nici eu nu eram. Pentru mine lectura unei carti era ceva ce trebuia facut complet separat de lumea din jurul meu. Citind “La Medeleni” pe prispa casei bunicilor, intr-o vacanta de vara, a fost cea mai memorabila experienta legata de o carte. Dar nu mai tin minte nimic din lectura in sine, ci tin minte doar acele zile in care stateam cocotat pe gardul prispei, sprijinit de un stalp de lemn.

A trecut ceva timp de atunci si o mare parte din el l-am petrecut fara a mai citi o carte de dragul lecturii in sine. Pana cand am auzit de “Semne bune”, cartea lui Neil Gaiman. Am cumparat-o pentru ca mi-a placut promo-ul de pe Guerrilla, si am inceput sa o citesc… la metrou (din lipsa vointei necesare de a-mi face timp acasa si prin prisma faptului ca cele 80 min pe care le faceam cu metroul reprezentau cea mai plicitistoare perioada a zilei). Nu o data m-am trezit razand de unul singur sau coborand in ultimul moment din metrou pentru ca uitam la ce statie sunt. Nici macar nu mai raspundeam la telefon (acum ca tot e semnal acolo jos). Ajunsesem sa astept cu nerabdare acea calatorie cu metroul si am inteles cum poate sa fie intr-o ‘ingramadeala’ de oameni si totusi sa fii singur, sa fie atata zgomot in jurul tau si totusi sa fie liniste. Asta poate se intampla si pentru ca nu mai eram acolo, eram ‘in carte’.

De atunci am tot citit in metrou, iar acum sunt la a cincea carte dintr-o serie de 10 (scrisa de Steven Erikson), in limba engleza, cam de 1000 de pagini fiecare, si nici macar nu-mi dau seama cand am terminat aproape 5000 de pagini.

Asa ca acum sunt de parere ca nu iti trebuie un fotoliu, o pipa si o camera cu lambriuri si plina de carti pentru o lectura relaxanta. E suficient si un vagon de metrou plin, cu 50 de voci pe fundal, dar cu o carte buna in mana si dispozitia de a te separa de lume, macar pentru alea 40 de minute.