de la voi

Reumatism

Editorial Vineri, 30 Octombrie 2009
mihale.maria

Currently 3.67/5
1
2
3
4
5

Da-i o nota! Nota curenta: 3.7

Îmi scârţaie oasele într-un mod cât se poate de bizar şi tot ce mai sper acum este ca zgomotul metroului să acopere trilul femural ce-mi răsună înăuntru. Mi se pare deranjant până şi mie, având în vedere că her morning elegance capătă accente stridente. Poate că este reumatismul timpuriu de vină, despre care ştiam că într-o bună zi va învăţa să-mi şi vorbească, el dovedindu-se de-a lungul vremii extrem de sensibil şi empatic la tot ceea ce înseamnă persoana mea. La urma urmei, îi sunt gazdă, şi ca orice musafir cu bun-simţ, trebuie să mă trateze cu ceva mai multă consideraţie decât ar face-o cu străinii din jur. Cu atât mai mult cu cât, nu-i cer nimic în schimbul simbiozei pe care mi-am însuşit-o fără a cere explicaţii, de îndată ce mi-a poposit înăuntru.

Coloana vertebrală îmi trimite şi ea semnale sonore indescifrabile şi mă întreb ce anume a fost în stare să declanşeze simfonia interpretată cu atâta patos de o astfel de orchestră, destul de neobişnuită şi ingenioasă, trebuie să recunosc. Până acum nu erau decât durerile ce-mi săgetau unul sau mai mulţi muşchi deodată, de ca şi cum arcuri mânuite cu o dibăcie demnă de toată invidia s-ar fi declanşat la intervale regulate de timp, avându-mă pe mine drept ţintă preferată. Şi mi-am tot imaginat că duşmani imaginari, despre ale căror motive interioare nu am avut habar niciodată, încearcă să-mi facă felul prin practici obscure, înţepând, aleatoriu, cu ace de diverse mărimi şi culori, corpul unei păpuşi de cârpă întruchipându-mă. Este o aiureală, fără doar şi poate, dar o astfel de explicaţie a reuşit mereu să-mi aducă zâmbetul în mijlocul avalanşelor de săgeţi ce mi-au tot străpuns corpul într-un dans păgân devenit cu timpul familiar.

Îmi scârţâie femurul şi asist neputincioasă la replici intempestive ale vertebrelor, ce par să transmită ceva, într-un limbaj pe care însă eu nu îl recunosc. Mi-e ciudă că tocmai corpul meu îmi devine din ce în ce mai străin, că nici măcar eu nu sunt în stare să-l desluşesc.

Îmi scârţâie oasele, fiecare pe rând, apoi în cor, la unison. Sunt oase de rasistă mică, aşa cum mi-a fost dat să fiu numită deunăzi. „Nouă nu ne dă, mă, că suntem albi. E rasistă asta mică!”, au fost cuvinte ce m-au trăznit. M-au condamnat pe loc, fără drept de apel. Dar mai ales, fără nici cea mai mică justificare, cel puţin după judecata mea. Aşa îmi trebuie dacă împart oricui şi fluturaşi, şi zâmbete, fără o selecţie riguroasă prealabilă. La cât negru a ieşit din palmele mele în ultimele zile, sub jetul zdravăn de apă rece, nici nu este de mirare să fiu bănuită de o astfel de discriminare. Şi-apoi, cui îi pasă? La naiba, mie-mi scârţâie oasele!