Promisiune

E gandul care ma sperie groaznic. Atat de tare incat atunci cand ma inghionteste incerc sa il inabus repede, inainte sa prinda forma unei panze imense de paianjen care ma imobilizeaza si ma face sa gafai ca un bolnav de astm.

Batranetea imi apare ca un pescar cu multa experienta care va arunca navodul peste trupul meu cu o precizie si agilitate extraordinara.

O sa mi-l insface dintr-o singura miscare, iar eu o sa ma zbat neajutorata si improscand apa in jur stiind ca nu o sa pot schimba deznodamnatul. O sa fie ultima zvacnire inainte de a ma lasa prada prinsorii lui. O sa fie ultima mea incercare de a fura macar o clipa acestui nemernic timp, de a-mi infige unghiile in robustetea lui, de a-l rani si eu macar o data. Vreau ca eu sa il ranesc si el sa sangereze, sa ii arat ca nu capitulez asa usor, ca, desi recunosc suprematia lui si inechitatea luptei, vreau sa poarte pe trup rana pe care EU am facut-o, iar rana sa nu se cicatrizeze niciodata, sa ramana marturia luptei mele si rusinea lui. Il voi injunghia, ii voi strivi fiecare partea a trupului, il voi ingenunghia in fata mea, iar el va plange ca un copil, un copil pe care nimeni nu l-a vrut, iar atunci ii voi cere socoteala pentru fiecare clipa in care m-a tradat, pentru toate ridurile cu care mi-a crestat corpul, pentru toate momentele din tinerete in care m-a sfidat pitulandu-se in umbra mea, imitandu-mi forma. Caci m-a urmat silentios ca o sluga fidela si mi-a otravit toate momentele de bucurie facandu-ma sa ma uit peste umar si sa ma intreb ce e fericirea. O sa ii imput cum niciodata nu am stiut ce sa raspund atunci cand EL ma intreba daca sunt fericita.

Nu stii ce e fericirea. Cum sa o recunosti? E sora mai mare si mai inteleapta a bucuriei? Ce e? Cine e? Cum e? Ca doar nu te-ai nascut cu ea si, apoi, ai pierdut-o pe undeva pe drum dupa care ai regasit-o. Nu. Nu poti sa definesti un lucru pe care nu l-ai cunoscut niciodata. E drept, nici nefericita nu am putut sa spun ca am fost. Ar fi fost o identificare a fericirii. Desigur, au fost unele momente in care inima se chinuia sa strapunga captivitatea pieptului, cand ochii mei straluceau ca doi licurici iar oamenii nu aveau umbre, dar, tot asa s-a intamplat si sa fiu trista, cand privirea cauta tot timpul pamantul ca si cand atunci calcam pentru prima oara pe el si trebuia sa am grija pe unde merg din cauza capcanelor care ma pandeau la tot pasul.

Da, o sa il palmuiesc si o sa ii arunc in fata cum ca fericirea niciodata nu a fost varianta mea de raspuns. Nu. Nu puteam. Din cauza lui. El mi-a furat-o si mi-a dat in schimb multe promisiuni pe care eu, ca un copil naiv, le-am crezut si pe care mai tarziu le-am urmarit cu setea si concentrarea animalului de prada.

Tocmai de aceea, atunci cand momentul cel mare va veni, voi lupta, ma voi agata de vesmantul lui putred si i-l voi sfasia rupand odata cu el bucati din trupul timpului meu fericit furat.