Click refresh

Primele amintiri le am de la … nu pot sa spun de la ce varsta, era o varsta prea frageda ca sa se fi engramat in memoria temporala, s-au engramat, insa, in memoria perceptiva. Imi amintesc gardul din uluci de la strada, imi amintesc ulucile gardului care intepau cu varfurile soarele atunci cand ma uitam in sus, imi amintesc forma  alungita a tot ce ma inconjura atunci cand ma uitam inspre cer, cand aproape toate lucrurile din jurul meu se uneau cuminti intr-un punct comun deasupra mea formand cupola copilariei ce a urmat.

Imi amintesc groapa sapata in pamantul de sub gardul din uluci de cainele mare si alb pe care il aveam atunci, care se furisa adesea in strada cand parintii erau plecati la serviciu bagand spaima in trecatori si in copiii vecinilor. Si imi amintesc cum il strigam cu lacrimi in ochi ori de cat ori evada alergand in urma lui inspaimantata de gandul ca nu o sa se mai intoarca. La urma urmei, el era prietenul meu care ma lasa sa il sorcovesc in februarie cu bradutul imbodobit de Craciun din care mai atarnau ambalajele bomboanelor de ciocolata  si cateva fasii de beteala sclipitoare. Iar el, docil, suporta toate intepaturile acelor de brad pana cand eu oboseam sa tot flutur bradutul si savarseam solemna incantatie. Era un prieten de nadejde care era gata sa isi arate atasamentul ori de cate ori cineva striga la poarta noastra. Ca sa numai spun ca pe vremea aia era prietenul meu experimentat avand in vedere ca el cutreiera cat era ziua de munca de lunga a parintilor lasandu-ma acasa in grija surorii mai mari si in compania imaginatiei mele.  Marturisesc ca il invidiam si il respectam pentru asta ( vorbim de respectul cuvenit oricarei fiinte cu experienta de viata si cu o anumita etate) si imi doream sa cresc si eu atat de mare incat sa putem cutreiera impreuna pe strada noastra.

Imi mai amintesc prunul batran care strajuia la intrarea in curtea noastra. Batranul prun reusea sa umbreasca toata planeta atunci cand ma asezam sub el. Erau doua realitati paralele, lumea cu prun si lumea fara prun.

Lumea fara prun ma facea sa imi mijesc ochii din cauza soarelui, lumea fara prun era deschisa si nesfarsita, era putin prafuita de la praful pe care il ridicam cand alergam tipand cat ma tineau plamanii impreuna cu alti copii dupa o minge sau alte minuni neastamparate ale copilariei. Lumea fara prun era agitata, mobila, puternic colorata si era formata din multi vecini, copii ai vecinilor, din serviciul parintilor mei si magazinul de unde mama imi aducea bunatati si haine frumoase. Si, cel mai important, in lumea fara prun era drumul catre „tara”, catre mamaie si tataie.

Lumea cu prun era linistita, era racoroasa, era de un verde crud nemaintalnit, iar eu eram cel mai linistit copil in acea lume. Lumea cu prun era acolo unde era mama, tata, sora mai mare si cainele mare si alb.

Si mai e amintirea obrazului mamei care era cel mai frumos si dragastos obraz din toata lumea mea. Mi-l amintesc separat de amintirea mamei. Mama era cea pe care o iubeam foarte tare si cea care ma iubea la randul ei, cea care imi cumpara haine identice cu cele ale surorii mai mari (motivul: ca sa nu ne certam; dar sora mea avea o profunda mahnire pe aceasta tema, caci nu voia sa fie imbracata la fel cu tancul mai mic si care se murdarea tot timpul si pe care hainele nu faceau nici un efort sa respecte legile esteticului), cea pe care o asteptam cu sufletul la gura sa vina de la serviciu  si adormeam asteptand-o seara tarziu, cea careia ii cautam imbratisarea atunci cand ceva din afara lumii fara prun ma speria. Obrazul mamei e cu totul alta amintire. E o amintire in sine. Obrazul mamei il simteam tot timpul lipit de obrazul meu. Si acum daca inchid ochii, ii simt caldura.

Acum toate astea fac parte dintr-un tablou cu rama din lemn de prun batran pe care il mai sterg din cand in cand de praful timpului.