Pixies e una dintre acele formații care, deși nu au fost văzute niciodată ca niște monștri sacri, au influențat atât de multe alte trupe încât nu ai cum să nu îi respecți, chiar dacă nu te numeri printre fanii înfocați. Kurt Cobain însuși a declarat că mult din ceea ce înseamnă Nirvana i se datorează lui Black Francis și formației sale, iar Thom Yorke s-a revoltat atunci când Pixies trebuia să cânte înainte de Radiohead la un festival din 2004, ”nu accept așa ceva, ar fi ca și cum Beatles ar deschide pentru noi”, a declarat el atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la lansarea albumului despre care se spune că ar fi capodopera formației – Doolittle. De exemplu, în 2003, revista NME l-a clasat pe locul al doilea în topul celor mai bune albume din toate timpurile. Aceasta fiind situația, membrii Pixies, a căror epocă de glorie a fost sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90, au hotărât să facă un turneu care să sărbătorească această aniversare, ei urmând să interpreteze albumul în întregime.

Așa am ajuns eu joia trecută la O2 Academy, Brixton, unul dintre cele mai bune locuri în care se poate ține un concert. Toate cele patru reprezentații pe care Pixies le-a avut în Londra au fost sold-out, lucru ce s-a întâmplat, de fapt, în mai toate orașele turneului. Așadar, un Brixton Academy plin de spectatori entuziasmați, media de vârstă fiind undeva pe la 30 de ani, semn că idolii din adolescență nu se pierd pe drum.

În deschidere a cântat Art Brut, un grup britanico-german, ce abordează un stil puțin ciudat. Combinând riff-urile punk și alternative, cu o linie vocală mai degrabă vorbită și țipată decât cântată, cei cinci au reușit să cucerească o mare parte din public. Pe scurt, o încălzire bună pentru ce avea să urmeze, deși sunt convins că și fără ei seara ar fi fost la fel de energică.

Cu o punctualitate aproape enervantă, spectacolul a început cu proiecția filmului Câinele andaluz de Luis Bunuel și Salvador Dali, film ce a inspirat versurile primei melodii de pe album, Debaser. După acesta, Kim Deal, David Lovering, Joey Santiago și Black Francis au urcat pe scenă în delirul total al publicului. Fără prea multă vorbăraie (situație ce a caracterizat întreaga seară), Pixies au deschis concertul cu câteva B-Sides din perioada Doolittle. Din sală se putea simți bucuria celor 5.000 de oameni care știau că asistă la un eveniment pe care nu-l vor uita niciodată. Dacă la primele patru melodii, toți săreau și se manifestau în cel mai pur haos, când s-au auzit acordurile de început ale Debaser publicul a devenit o singură ființă, una care a cântat non-stop timp de o oră și jumătate, s-a mișcat fără oprire, a sărit, a țipat cu toată puterea, s-a agitat până la epuizare, s-a întors în timp 20 de ani, la nebunia de început a anilor ’90.

Cu o sonorizare aproape perfectă, totul a sunat așa cum trebuia să sune, melodii ca Here Comes Your Man , Hey, Monkey Gone to Heaven sau Wave of Mutilation reprezentând câteva din vârfurile serii. Spun ‘câteva’ pentru că întreg concertul a fost, de fapt, o experiență apropiată de catharsis, atât formația, cât și publicul, fiind la înălțime.

După ce au terminat de cântat capodopera din 1989, cei cinci s-au retras în backstage, așteptând  reacția și chemarea publicului, care, evident, a fost pe măsura celor 19 melodii cântate până atunci. S-au întors pentru încă cinci cântece, evitând, ca orice artist îndeajuns de mare încât să-și permită asta, una dintre cele mai bune bucăți muzicale contemporane *părere personală* - Where Is My Mind?. N-au lipsit, însă, alte mostre veritabile de rock alternativ în stare naturală – Gigantic, Nimrod’s Son sau Into The White.

La 10 minute după terminarea spectacolului, spectatorii puteau cumpăra înregistrarea concertului imprimată pe diferite medii (CD, USB, etc.). Nu știu cum au reușit asta atât de repede, dar mi se pare o oportunitate extraordinară de a păstra (în mod legal) o amintire palpabilă a unei seri excepționale.

În concluzie, a fost exact așa cum un fan Pixies și-ar fi dorit să fie. Un concert ce a ajuns foarte aproape de perfecțiune, pentru mulți fiind as good as it gets.