Concertul din 20 martie a facut parte din turneul de promovare al primului sau album solo, Grace/Wastelands, un material mult mai calm decat cele scoase cu The Libertines sau Babyshambles.

In sala Leas Cliff Hall incap vreo 2500 de oameni. In seara cu pricina nu era chiar plina pana la refuz, dar cred se adunasera vreo 2000 de sufletele mici si inghesuite. Majoritatea persoanelor din public erau pusti de aproximativ 16 ani, mai toti imbracati in stilul lui Doherty. Fiind vorba de englezi, nu prea mai are rost sa precizez cantitatea de alcool consumata de pustimea ce-si astepta favoritul.

Experientele precedente m-au invatat ca, in general, nu prea exista intarziere mai mare de 30 min la concertele englezilor. Pe de alta parte, experienta altora m-a invatat ca Pete Doherty are obiceiul sa intarzie destul de mult sau, destul de des, nici sa nu mai vina. Cu un sfert academic de vreo doua ore si jumatate, solistul Babyshambles si-a facut aparitia pe scena, imbracat cat se poate de nesofisticat (lipsit, deci, de celebra-i palarie), si-a luat chitara acustica-n brate si a inceput sa cante. Din acest moment, pentru mine, experienta concertului a trebuit sa se imparta in doua: ceea ce se intampla pe scena era dintr-un film, iar publicul dintr-un total altul. Cat de agresiva si “pogo-making” poate sa fie muzica facuta de un om si-o chitara acustica? Sunt de acord, daca Doherty venea si canta electric multimea de melodii (vreo douazeci) din toate perioadele sale muzicale, intelegeam perfect toata agitatia publicului si probabil ca ma pozitionam si eu pe undeva, prin centru. In schimb, in afara de cele cateva melodii la care a fost ajutat de colegul sau de la Babyshambles, Mick Whitnall, omul a fost singur pe scena, cu o chitara acustica in maini. Si a cantat. A cantat foarte bine mai tot ce se putea canta. Pe buna dreptate, cantecele erau dansabile si de o topaiala destul de energica, ce s-a intamplat, insa, in public tine de domeniul concertelor muuuuuuuult mai hard-core. Imbranceli, pogo, crowd-surfing, o gramada de pahare (pline) de bere aruncate in public si in Pete…si asa mai departe. Poate ca sunt eu deplasat, dar chiar nu mi se pare genul de atmosfera pentru un concert acustic. Pe de alta parte, in ciuda reputatiei, artistul de pe scena s-a comportat exemplar. In timpul fiecarei melodii s-a trezit cu cate cel putin un pahar de bere aruncat in fata, dar omul a continuat si si-a dus concertul cat a putut de bine. Cum spuneam, ce s-a intamplat pe scena a fost foarte fain si de apreciat. In ceea ce priveste publicul, insa, nu pot sa aplaud decat felul in care toata lumea a cantat non-stop (nu prea stiu cum aveau suflul sa si cante, sa se si ia la bataie in mijlocul pogoului) si a aplaudat cat a putut de tare.

Ca si melodii, Doherty a cantat toate hiturile The Libertines si Babyshambles, precum si multe dintre cantecele albumului sau solo. Printre altele, ar fi de mentionat Don’t Look Back Into The Sun, Can’t Stand Me Now, Fuck Forever sau Albion. Evident ca n-am putut ramane pana la sfarsit, ura mea fata de caile ferate britanice atingand un nou all-time high, atunci cand a trebuit sa parasesc Folkestone la ora 23, cu ultimul tren.

In concluzie, am luat parte la un concert al unui artist foarte talentat, care s-a descurcat destul de bine pe scena, si cu un public foarte tare...dar pentru un total alt concert. Mi-ar placea sa-l vad din nou live pe Peter Doherty, acustic sau electric, intr-un cadru ceva mai potrivit. Chiar n-ar strica sa-l aduca cineva in Romania si sa-l vare in unul dintre noile cluburi indeajuns de incapatoare. Pete, te asteptam!