Băsescu, al nostru, dintre noi, pentru noi

Vineri,  14 martie, pe aeroportul din Otopeni a avut loc o ambuscadă. Proprietarii  trusturilor de presă,  ziarişti, chiar şi  un realizator de sitcom  au fost înghesuiţi într-un colţ şi loviţi cu sete peste cefe în numele onoarei domestice. Organizatorul acestei ambuscade este un cetaţean român care se resimte vizibil după intervenţiile chirurgicale  pe care le-a suferit în ultimii ani. Nume ambuscatorului: Traian Băsescu. Ocupaţia actuală: preşedintele  României. Geambaşul de pe Otopeni a încercat la 14 martie o mişcare foarte complicată,  pe care n-o reuşesc  decît cei mai şmecheri dintre şmecherii hoţilor de cai:  a încercat să fure o herghelie întreagă într-o singură descindere.  E greu, tată! N-ai echipament, habar n-ai să călăreşti, îţi şi dau lacrimile suspect de des.... Te-a  lăsat dreacu  şi s-a risipit,  întreagă,  toată  gaşca de meseriaşi din tinereţe, de la care, dacă ai fi fost băiat salon, ai fi putut învăţa cum stă în şa un Suveran.  Sau ai fi putut măcar să afli că nu se rîde hăhăit, cu sughiţuri în microfoanele deschise din  faţa ta. Şi că nu poţi să te afişezi îmbrăcat ca un cîştigător de 4 numere la 6 din 49. Sau că  eşti numai o ficţiune TV de două mandate, în cel mai nefericit caz.      

Acesta ar putea fi  registrul stilistic - vinovat şi,  desigur,  condamnabil -  în care însuşi Traian Băsescu (omul, nu preşedintele)  i-a invitat pe jurnalişti  să-l  trateze începînd din seara de 14 martie.  Seară în care Traian Băsescu (omul, nu preşedintele)  i-a  luat de perciuni pe jurnalişti, auto-instalat în  postura  domestic civilă de primat al unei familii compuse din: el, trei femei, plus un frate cinstit.   

Traian Băsescu a avut, la  14 martie, graţia lu vecinu  de la etaju 6,  care a ieşit în maieu în spatele blocului să-i pocnească pe derbedeii care l-au cam luat la mişto. Dacă nu-i prinde pe mitocani sau dacă mitocanii sunt prea tari în cuget şi simţiri, vecinu se întoarce acasă,  cu venele capului palpitînd,  şi se îmbată rău,  cu bere caldă şi ieftină. Dacă mai apucă, pînă adoarme, îşi înjură  nevasta,  de încurajare....  O scenă domestică, obişnuită,  dintr-o ţară neobişnuită. Neobişnuită  pentru că, într-adevăr,  episodul prezidenţialo-uman de pe aeroportul din Otopeni arată exact ca  un dos de bloc prefabricat,  unde nişte cretini,  plictisiţi de propriul vacuum neuronal,  se strîmbă la vecinu de la etaju 6. Iar ăla de la 6 sare  la ei,  în maieu.

Acest spectacol este mai mult şi, în acelaşi timp, infinit  mai puţin decît o demonstraţie suplimentară de  ţopîrlănie. Este mai mult - din perspectiva motivelor reale pentru care Băsescu s-a aricit la presă. Avem de-a face doar cu o rudimentară strategie de marketing politic, într-un an electoral. Singurul  motiv este dorinţa lui Traian Băsescu  de a fi prezent oricum,  cu orice preţ,  pe toate ecranele. Omul vrea să se vadă,  vrea să se audă peste tot.  Elogiat sau  înjurat -  nu contează!   Cu fenta de mardeiaş de pe aeroportul din Otopeni, Traian Băsescu încearcă, de fapt,  să ţîşnească dintre deja previzibilele platitudini isteric analitice ale invitaţilor domnului Gâdea,  tot mai plictisiţi că trebuie să vină la serviciu  din cauza şi împotriva cauzei Traian Băsescu. Politicianul Traian Băsescu vrea să decoleze dintre puii de cristoi de la Antene şi să aterizeze ca fixaţie (şi) în celelalte, toate,   trusturi  media. Vrea peste tot.  Vrea să ajungă  obsesia  cu care se deschid toate  jurnalele de ştiri, vrea să fie subiectul+foto care domină   primele  pagini ale  tuturor cotidianelor - chiar si tabloide sau poate mai ales acestea -, îşi doreşte să se cimenteze ca temă  centrală  a tuturor talk-show-urilor.

Într-o ţară normală cu o presă normală,  strategia ar trebui să eşueze.  La un examen ceva mai riguros din punct de vedere profesional, s-ar descoperi că Traian Băsescu poate să  lipsească  aproape complet din peisajul mass - media. În afară de salutara şi onoranta declaraţie de condamnare a comunismului în numele statului român, pe care a făcut-o preşedintele României (nu  Băsescu-omul-tată, omul-soţ,  omul-frate), Traian Băsescu  n-a furnizat nici un proiect politic peste nivelul  de interes al tabloidelor.

Or, tratamentul din cauza căruia Băsescu s-a emasculat într-o seară de vineri în localitatea Otopeni este pe potriva, de calitatea  şi de anvergura ofertei marca Băsescu. Nu preşedintele, ci omul - tată, soţ,  frate etc. Nu mogulii presei au inventat decolteurile blonde ale principalului său purtător de cuvînt; nu ziariştii au destructurat ortoepia secretarului general  PDL aripa tînără; nu gazetarii îi aleg fesurile şi gecile de fîş cu care se lasă filmat cu poftă la volanul automobilului proprietate personală; nu jurnaliştii l-au  trimis să petreacă clipe fotbalistice de neuitat prin crîşme, alături de Gigi; nimeni nu l-a obligat să se bălăbăne pe terase litoralice  printre fustele unor belerinuţe mascate în ţigănci. Singur singurel, Traian Băsescu s-a construit ca lider popular, ca băiat bun, din popor. Hîrjonindu-se cu tot soiul de dubioşi şi dubioase din presă, Traian Băsescu  s-a distanţat cu de la sine putere de prestigiul ocupaţiei sale actuale,  preşedinţia.  S-a comportat ca la bufet, a fost tratat ca un client de bufet.  Iar la acest capitol,  presa a dovedit, constant, o remarcabilă  şi  autentică expertiză. 

Ce s-ar petrece oare dacă ne-am lua un pic în  serios?  De pildă,  ce s-ar întîmpla dacă tabloidele nu s-ar mai ocupa de emotivitatea  4x4  a  secretarului general  PDL aripa tînără; dacă mîrşavele televiziuni moguleşti n-ar mai transmite live orice suspin de la Cotroceni; dacă  jurnaliştii tonomat  l-ar  ignora pur şi simplu pe  Băsescu-omul?  Atunci, Băsescu-omul ar  rămîne singur şi figurat  proprietar  al cîtorva smocuri  de  păr,  extrase pe şest,  într-o seară,  în localitatea Otopeni,  din coafurile  siniştrilor  briganzi care sunt,  în opinia omului dar si a presedintelui, mogulii de presă şi tonomatele lor.   Mai mult ca sigur că,   atunci,   omului, tatălui, soţului, fratelui Băsescu  i-ar da,  iarăşi,  lacrimile. Iar  omul, tatăl, soţul, fratele Băsescu ar trebui să-l găsească urgent pe  preşedintele României.  Operaţiunea de scotocire ar putea dura destul de mult şi ar avea extrem de puţine şanse de reuşită.

 Eşecul scotocirii n-ar fi chiar o dramă naţională. După eşec, am rămîne măcar cu omul  – al nostru, dintre noi,  pentru noi. Am rămîne,  de asemenea,  cu ratinguri bunicele dospite de  înjurături, dar  şi cu tiraje mari la presa mică. Am rămîne, de fapt, cum suntem. Pentru că suntem cu toţii oameni, nu?