Ca de obicei, problemele mele cu sistemul feroviar englez se amplifica atunci cand trebuie sa ajung la timp intr-un loc. De data asta s-au adaugat si niste probleme personal-organizatorice (pierdut hostel unde trebuia sa-mi petrec noaptea, il declar nul) si, ca sa fiu scurt si sa nu detaliez epopeea cautarii de cazare pe strazile Greenwich-ului, am ajuns la destinatie cu vreo ora si un pic intarziere.

Destinatia asta era O2 Arena, fostul Millenium Dome, imensa constructie a englezilor menita sa sarbatoreasca, asa cum trebuie, intrarea in noul mileniu. Sincer, nu stiam foarte multe despre O2 cand am ajuns acolo si ma asteptam, deci, la o sala de concerte foarte moderna si un pic mai sofisticata decat eram eu obisnuit. Asteptarile mi-au fost depasite cand am intrat. Cladirea ce a costat 600 de milioane de lire e un mega-mall. De fapt, cred ca l-as putea numi chiar un mic orasel. Are o groaza de restaurante, cafenele, (cred ca erau si) puburi, un mini-parc de distractii, multiplex si o sala de spectacole de 20,000 de locuri (plus, probabil, o gramada de alte locuri pe care nu am apucat sa le vad).

Stiam ca, din cauza intarzierii mele neprevazute, ratasem prima formatie si urma sa mai prind un pic din recitalul celei de-a doua. Avand in vedere ca aici sunt mai cunoscuti decat Crystal Castles, speram ca ma voi bucura si de cateva melodii White Lies, inaintea Franz Ferdinand si The Cure. Cand am intrat in sala, insa, urechile mele s-au lovit de prestatia canadienilor de la Crystal Castles. Ma feresc sa comentez despre formatiile care nu imi plac sau cu care nu sunt pe aceeasi lungime de unda, pentru ca stiu ca gusturile difera si nu am niciun motiv sa incep sa critic aiurea ce, probabil, nu inteleg. Nu spun decat ca muzica formatiei se incadreaza undeva intre electronic si (foarte) experimental, mie aducandu-mi de cateva ori aminte de concertul Chicks on Speed, de la B’estival. Cu toate astea, Crystal Castles aveau fanii lor si nimeni nu s-a grabit sa-i huiduie, asa cum s-a intamplat la Romexpo, in 2007.

Au urmat Franz Ferdinand. Cu aceasta formatie nu pot spune ca ma cunosc de foarte mult timp, dar imi plac si promit sa-mi fac lectiile si sa le invat melodiile pana la concertul lor din Bucuresti. Recitalul a debutat cu cateva probleme tehnice, dar pe masura ce au avansat in playlist, ele s-au rezolvat si publicul a devenit din ce in ce mai energic. Pana pe la jumatatea concertului lor, O2 Arena se umpluse deja (toate cele 20,000 de bilete fusesera vandute) si scotienii au avut parte de o primire cat se poate de buna. Ei au cantat 12 melodii, imbinand hiturile mai vechi (Walk Away, Take Me Out) si noile piese (Ulysses, What She Came For) de pe Tonight: Franz Ferdinand, cel mai recent album al lor. Intrebare: se mai numeste solo de tobe, atunci cand il face toata formatia? Pe melodia Outsiders, penultima, toti cetatenii de pe scena si-au lasat instrumentele deoparte si au performat impreuna (si concomitent) un astfel de multi-solo de tobe. Franz Ferdinand au incheiat cu This Fire, in agitatia publicului, care anticipat regalul ce avea sa urmeze.

In doar 20 de minute intrau pe scena Godlike Geniuses, invitatii de onoare ai serii – The Cure. Mai aveam ceva banuieli si indicii si pana joia trecuta, dar aia a fost ziua in care am stabilit definitv ca ma pot imbata cu muzica. The Cure mi se pare o formatie “de stare”, pe care fiecare o simte asa cum (ii) trebuie sa o simta, poate diferit, chiar, in fiecare zi. Din momentul in care si-au deschis concertul cu Underneath The Stars, simteam transa generala care urma. Asta nu inseamna ca cei 20,000 de oameni au format o masa inerta, care nu reactiona la nimic, ci doar se legana de pe un picior pe altul. Dimpotriva, publicul a sarit, a dansat, a cantat, s-a agitat. Dar toate astea sunt incluse in starea pe care muzica celor patru englezi ti-o induce. Robert Smith a anuntat dupa primele sase melodii (dintre care trei au fost de pe cel mai nou album, 4:13 Dream) ca, asa cum ii sta bine unei trupe premiate, practic, pentru intreaga cariera, vor canta cate o melodie de pe fiecare album. Asta excludea, din start, multe dintre melodiile considerate hituri, dar, avand in vedere intreaga lor discografie, playlistul nu avea cum sa sune rau. Au urmat doua ore in care The Cure ne-a purtat din 1979 pana in 2009, ba chiar ne-a dus si un pic mai departe, imaginatia dilatandu-se sub influenta muzicii lor. Nu o sa dau mai multe detalii despre acest concert, din diferite motive. Cel mai important ar fi ca, oricat de mult as scrie aici, tot n-as putea descrie corect ceea ce The Cure au adus joi seara, in O2 Arena. Din pacate, doar 20,000 de oameni au luat parte la aceasta experienta live. Din fericire, britanicii concerteaza de ani buni si continua sa o faca, raspandindu-si leacul diferitelor generatii. Ma bucur ca am fost pe 26 februarie acolo si sper ca o sa reuseasca cineva sa-i aduca si in Romania. Just Like Heaven.

O sa va las, asadar, cu speranta ca veti avea si voi ocazia sa asistati la o astfel de vindecare in masa si cu intregul playlist al concertului, asa cum apare el pe NME.com.

Playlist The Cure

Underneath The Stars

From The Edge Of The Deep Green Sea

The Perfect Boy

The End Of The World

Sleep When I’m Dead

A Forrest

Three Imaginary Boys

Shake Dig Shake

Maybe Someday

The Only One

In Between Days

Just Like Heaven

Primary

Want

The Hungry Ghost

Disintegration

One Hundred Years

It’s Over

Boys Don’t Cry

Grinding Halt

10.15 Saturday Night

Killing An Arab