Toţi oamenii preşedintelui

Nu este vorba nici despre cartea scrisă în 1974 de jurnaliştii Bob Woodward şi Carl Bernstein, inspirată din marele scandal de presă Watergate, care a dus la demisia preşedintelui Richard Nixon şi nici despre ecranizarea acesteia în 1976 de către Alan J. Pakula.

Vă provoc la o confruntare cu o poveste poate mai puţin fascinantă, dar care are chichirezul ei.

Ca şi dumneavoastră probabil, am urmărit cu interes, cu bunăvoinţă sau dezaprobare, logosul plăieşilor preşedintelui Băsescu. Mai ales după momentul clocotului din oala PNL care a dus la vărsarea a ceea ce s-a coagulat apoi în PLD şi totodată, momentul strădaniei PD de a fi scos de la guvernare. Ambele mişcări de trupe supuse fiind aceleiaşi tactici: eliminarea PNL şi înlocuirea lui cu răsculaţii din PLD, întru magnifica fuziune popular-populistă, PD-L.

Ei bine, ca să revenim la oile noastre, logosul de care pomeneam – ironic, expunere oratorică în faţa unui public – are două linii melodice: una compusă de specialiştii PD, linie ce premerge acţiunile liderului informal aflat vremelnic în capul ţării şi a cărei interpretă, de cele mai multe ori, este Elena Udrea, iar cealaltă, a fostului PLD, ţine loc de chorus aprobativ şi argumentativ, interpretată frecvent de Raluca Turcan.

Am luat aceste exemple deoarece femeile sunt subreprezentate în politica românească deşi, cum prea bine ştim, femeile sunt tradiţional foarte vocale. No offense!

Partitura-aperitiv, susţinută de vocile generic reprezentate de controversata blondă, sunt axate pe metoda anticampaniei. Lansări de bombe mediatice, indicarea jumătăţilor goale ale paharului, trunchierea sau falsificarea contextului, toate cu un scop bine definit: macularea adversarului politic prin inducerea în public a unei stări de disconfort faţă de acesta. Abordările premerg, cu obstinaţie, temele pe care le lansează mai apoi preşedintele, doborât de marasmul în care cică s-ar fi împotmolit societatea. Nu contează veridicitatea faptelor incriminate, ci doar vălul de neîncredere şi oprobiu aruncat peste capul duşmanilor poporului votant.

Partitura-aprobativ argumentativă, susţinută de „corul robilor” şi reprezentată de cealaltă blondă, nu mai puţin intempestivă, are sarcina de a întări postulatele preşedintelui, indiferent de contraargumentele vehiculate de cei incriminaţi – aceiaşi adversari politici. Mă refer în cazul ăsta de o poezie învăţată pe de rost şi recitată, la fiecare apariţie mediatică, cu o aceeaşi acurateţe stilistică şi cu aceeaşi modulaţie a vocii. Logosul în buclă, la care putem adăuga hărţuirea interlocutorului cu vociferarea ce sufocă spusele acestuia, face parte dintr-o nenorocită lecţie de oratorie politică.