Intermezzo: cei care au urmarit interviurile din ultimul timp, stiu ca formatia si membrii ei au trecut prin niste perioade nu tocmai placute. Scormonitorii de zvonuri si detalii personale au mai putut afla ca perioadele astea neplacute s-au materializat in niste evenimente la fel de putin agreabile pentru cel putin unul dintre oamenii cu sobolani. Recunosc, ma numar printre acei scormonitori si stiu cateva amanunte (mult mai putine, probabil, decat un fan adevarat si mai apropiat de formatie). Afland, deci, aceste elemente ce tin de bucataria interna a formatiei si fiind unul dintre acei fraieri cititori de autofictiune, ce cauta mereu adevarul din fiecare povestire, este foarte posibil ca opinia despre acest album sa-mi fie masiv influentata.

OCS n-a avut niciodata versuri vesele, pline de voiosie ignoranta si optimism nejustificat, ba dimpotriva. Totusi, albumul asta ascunde unele dintre cele mai deprimante filosofii scrise de oamenii astia. Poate ca ma insel, dar mie Dansam… imi suna si mult mai personal decat celelalte materiale OCS. Nu spun ca ar fi pentru prima oara cand versurile sunt sincere, dar, nu stiu din ce motiv, de data asta, par a fi mult mai… "reale". Poate si asta e unul dintre motivele pentru care anumiti fani au spus ca acestui album ii lipseste “ocs-ismul” productiilor anterioare. Sau, din nou, poate ma insel.

Din punct de vedere al muzicii, in ciuda rocadei facute intre basistul (Kaiser) si chitaristul (Nucu) formatiei, diferente prea mari nu sunt. Acelasi sound pur alternative, fara inovatii prea multe, fara o complexitate care sa te afunde in scaun, fara influente externe prea evidente… acelasi OCS cu care ne-am obisnuit in ultimii ani.

Printre piesele care, pana acum, mi-au intrat mai adanc la inima se numara “Fantomele joaca sah”, “Virginele raman gravide o data la 2000 de ani”, “Curvele zac”, “Ora opt” si “Sincere felicitari!”, cea din urma pentru nebunia sonora si, mai ales, pentru prezenta lui Artan, solistul Timpuri Noi.

Ar mai fi de mentionat ca, in urma refuzului marilor case de discuri, OCS distribuie Dansam legati la ochi cu spatele la zid numai impreuna cu Revista Sunete, fiind prima formatie mai mare de la noi care face acest pas.

smart guess: In concluzie, Dansam… e un album OCS tipic si nu prea. Are sound-ul obisnuit (poate cu un plus de haos sumbru) si niste versuri care suna mult mai putin a sloganuri publicitare ironice si mult mai mult a sentimente sincere. E clar ca toti fanii OCS ar trebui sa incerce sa danseze legati la ochi cu spatele la zid, dar nu garantez ca acest album va fi chiar pe placul tuturor.